S-a născut la 31 mai 1883, în comuna Săliște, județul Sibiu, într-o familie numeroasă de țărani-meseriași (cojocari), din părinții Ilie Ghibu și Ana (n. Șteflea), fiind al 8-lea fiu al familiei.
Dintre personalitățile de seamă ale satului său, s-au ridicat o serie de importanți oameni din domeniu spiritualității sau culturii românești, precum: Sfântul Stareț Gheorghe de la Cernica; Episcopul și Academicianul Dionisie Romano (1806-1873); Picu Procopie Pătruț, cel mai mare poet și miniaturist popular religios român; Axente Banciu (1875-1967), pedagog și publicist; istoricul Ioan Lupaș (1880-1967); D. D. Roșca sau dr. Ioan Pavel.
După absolvirea şcolii primare în satul său natal, în perioada anilor 1894-1890, a continuat primele şase clase la liceul maghiar din Sibiu, după care a trecut la liceul românesc din Braşov. Reîntors la Sibiu, a urmat Seminarul Teologic - pedagogic ortodox (1902-1905), timp în care şi-a început activitatea publicistică la „Telegraful Român”, cu prima sa lucrare, „Limba nouălor cărţi bisericeşti”, în anul 1905.
Despre educația în sânul familiei și a satului, Onisifor Ghibu își amintea:
În casa părintească am avut parte de o creștere simplă, dar solidă și sănătoasă sub toate raporturile. […] Aveam în casa noastră mai întâi toate cărțile sfinte necesare unui creștin, acestea fiind mult întrebuințate de amândoi părinții: Psaltirea, Ceaslovul, Octoihul, Testamentul Nou în ediția atât de rară de la Smirna, 1838 (cu litere chirilice). […] Viața socială a Săliștei era o viață de largă respirație. Poporul, harnic, credincios, mândru și gospodar, se bucura în general de bunăstare materială mulțumitoare. […] Obiceiurile străvechi păstrate cu sfințenie: slujbe religioase zilnice, săvârșite de trei preoți.
Onisifor cu mama (dreapta), doua surori (stânga)
și un cumnat (1898).
Între 1910 și 1914 Onisifor Ghibu ocupă funcția de inspector școlar primar ortodox pentru școlile din Transilvania. În scurt timp, devine „cel mai temut” apărător al școlilor românești, dându-și toată silința pentru apărarea culturii și școlii românești, în lupta contra maghiarizării.
Între anii 1906-1910 este membru în „Liga culturală”, iar în anul 1911 devine profesor suplinitor la Seminarul Teologic și la Școala Normală din Sibiu. Între anii 1912-1914 deține și funcția de secretar al Secției școlare și culturale a Asociației „Astra”, fiind totodată membru în comitetele de redacție ale revistelor „Românul/Luceafărul” și „Transilvania”, publicând numeroase articole și studii, în total de peste 200. Tot în această perioadă este ales deputat în Sinodul Arhidiecezan și membru al Congregației Comitetului Sibiu.
Odată cu declanșarea Primului Război Mondial, lucrurile iau o altă întorsătură. Prigonit de autoritățile maghiare, este forțat să se refugieze împreună cu familia în București, între anii 1914-1916. Refuzând înrolarea în armata austro-ungară, dar și pentru bogata activitatea naționalistă întreprinsă în favoarea neamului românesc, a fost condamnat la moarte, împreună cu Octavian Goga și Octavian Tăslăuanu, pentru trădare de patrie de către Tribunalul Militar (Curtea Marțială) din Cluj, în anul 1915. Cu această ocazie, i s-a confiscat întreaga avere, care a fost vândută la licitație publică.
În Basarabia, a întreprins de asemenea o propagandă de trezire a conștiinței românilor din Basarabia, în vederea obținerii autonomiei lor culturale și politice.
În anul 1918 este numit secretar general al resortului de instrucție din Consiliul Dirigent, fiind ales și deputat în Marele Sfat al Transilvaniei, care avea drept scop reorganizarea vieții economice și sociale din Transilvania, în consens cu realitățile politice înfăptuite de Unire. În această funcție, înființează școli, numește directori și personal didactic și se ocupă îndeaproape de elevi.
Se implică, de asemenea, și în probleme de politică religioasă. Deviza lui a fost aceea că unitatea românilor nu este deplină atâta timp cât nu se realizează și din punct de vedere religios. De aceea, a insistat pe lângă diferite personalități influente spre a interveni pe lângă Regele Ferdinand I, cu scopul de a readuce greco-catolicii la dreapta credința. A făcut numeroase eforturi pentru unitatea bisericii românești, pe care o numea „o imperioasă nevoie națională”. Discuțiile aprinse dintre Vatican și O. Ghibu se regăsesc într-o serie de lucrări publicate de aceasta, dintre care amintim Catolicismul unguresc în Transilvania și politica religioasă a Statutului român, la Cluj, în anul 1924.
În anul 1919 este numit profesor titular la Catedra de pedagogie din cadrul Universității din Cluj și ales membru corespondent al Academiei Române.
Prin Dictatul de la Viena, din anul 1940, ni se răpește partea de Nord a Ardealului, și cu toate că se împotrivește activ, Onisifor Ghibu este nevoit să părăsească Clujul și să se stabilească la Sibiu, unde va rămâne până la moarte. Aici, până în anul 1945, ocupă funcția de profesor și reînființează „Seminarul Pedagogic Universitar.
Anii comunismului și cenzura
Pentru activitatea sa permanent naționalistă, antirevizionistă și antisovietică, a fost cel dintâi profesor îndepărtat de la Catedra din Sibiu, odată cu instaurarea noului regim comunist în România. În vara anului 1945, este închis, fără judecată, în lagărul deținuților politici de la Caracal, unde stă până la finalul anului, timp de 222 de zile”. În anul 1956, în un urma memoriului adresat la 31 octombrie 1956 conducătorilor sovietici Hrușciov și Bulganin, un act absolut unic prin curaj, inteligență și diplomație (act gândit, scris, finisat și expediat a doua zi după apariția în „Scânteia” a comunicatului sovietic legat de „contrarevoluția” din Ungaria), prin în care cerea eliberarea României, restituirea Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța, și plecarea armatelor sovietice din țară. Din cauza acestui act, este închis iarăși, de data aceasta, timp de doi ani, fiind grațiat la solicitarea lui Petru Groza.
Pe toată perioada comunistă, Onisifor Ghibu a fost socotit „persoana non grata”, iar toată bibliografia lui a fost blocată, fiind exclus din viața politică, chiar și după eliberarea din închisoare. Cu toate acestea, a continuat să scrie zeci de mii de pagini de manuscris, publicate postum. Dar, în ciuda tuturor represaliilor, Onisifor Ghibu a fost inclus în Calendarul UNESCO internațional, în anul 1983, la centenarul nașterii sale, ceea ce a dus la reactualizarea memoriei sale, prin numeroase simpozioane, filme, emisiuni radio și TV.
S-a stins din viată la 31 mai 1972 în Județul Sibiu, fiind îngropat în cimitirul Eternitatea. Corpul său a fost depus în Catedrala Mitropolitană și, potrivit dorinței sale, a fost înfășurat în tricolorul României, iar lângă, a fost pus primul număr al ziarului „Ardealul”, fiind adus pământ din toate provinciile românești.
Activitate publicistă
Onisifor Ghibu, ca și cunoscător și vorbitor al limbilor latină, greacă, slavonă, germană, maghiară, italiană și franceză, a scris și publicat zeci de mii de pagini ce conțin lucrări în volum, studii în diferite reviste, ziare sau broșuri, precum și o bogată corespondență (cca. 10.000 de scrisori) întreținută cu mari personalități ale timpului.
Sub îngrijirea în special a fiilor săi, Octavian și Mihai Ghibu, s-au publicat postum, până în anul 2010, 33 de volume, din manuscrisele rămase după moartea lui Onisifor Ghibu.